La începutul anilor 1990,
subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit
rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie, s-a
descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două
sute de kilometri pătrați, foarte bogat în aur.
În zona numită Vârtoape din Munții
Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există
șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu
diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe
tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele
din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui
Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile).
În zona Vârtoape, aparatele au detectat
foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum
camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de
deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere
se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv
sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu
diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la
Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic.
Acest oraș subteran se întinde nu numai
sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al
sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din
lume), Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană.
În Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung
sub munții Orăștiei, la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur
pur, în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și șapte scaune
capabile să susțină umanoizi de aproape trei metri înălțime. Referiri la
acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care
spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile
de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ, închis acolo de către
Zeus.
În Teogonia, Hesiod scria că în țara
Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce
locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat
strălucitor, de unde păzea întreg ținutul. De altfel, grecii antici
considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea
subterană în care au fost închiși titanii, primii zei, probabil fiind
vorba despre acest uriaș oraș subteran. S-a descoperit și că nu doar sub
Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării
noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele
dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja
ținutul și poporul dac. Iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea
principală în acest oraș subteran al zeilor.
În luna februarie a anului 2012, o
echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămăşiţele filonului de aur
la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la
Roşia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o
descoperire colosală, ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar
face publică.
Geologii români și canadieni au
descoperit la baza galeriei cavernecapătul dreptunghiular al unei
lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei
mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba despre o piatră
compozită, obţinută după o tehnologie imposibil de reprodus în
condiţiile ştiinţei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram
și 55% pulbere de aur de 50 de karate. În luna aprilie, în timpul
discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor, Petrolului
și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie
făcută publică iar galeria să fie închisă urgent. Românii au fost de
acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările
și să trimită acolo o echipă de arheologi.
Zona a fost închisă imediat cu sârmă
ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie
s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au
stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1.700
de tone (cu 100 de tone mai mult decât cea de la Baalbek, în Liban),
avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3
metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult
decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari
și români la un loc.
Într-un final, lespedea a fost
segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere și
transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație
necunoscută. Din anumite informații reiese că fragmentele au ajuns la
Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în
lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost
depozitate.
Un lucrător care a participat la
dezmembrarea lespezii susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce
avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de
fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras
atunci atenția autorităților că lespedea are o valoare istorică și
culturală inestimabilă nu doar pentru români, ci pentru întreaga
omenire.
Ca argument, în respectivele fotografii
se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o
scriere în basorelief de culoare verde smarald, total necunoscută,
posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat
atenționările paleolingvistului și au dispus tăierea și topirea
lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să primească 19,31% din
câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană.
Bătrânul arheolog, care a ales să-și
păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă:
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la
ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4
metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte
erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din
interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee.
Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi
arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o
vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un
apucat pe scări în jos, nimeni n-a mai avut curajul să coboare ca să
vadă ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi era deja prea târziu. Am
aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat
la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri
intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment
şi au sigilat-o. A doua zi a fost închisă gura puţului exterior, precum
şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârşi.
Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi
martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea
puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea
urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea
«secretului de stat» şi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi pe la
casele noastre”. La sediile Ministerului Minelor, Petrolului şi
Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, nimeni nu ştie
nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. Există voci care
susțin că persoane sus-puse de la Guvern au muşamalizat afacerea şi că
bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a
mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost
pe 28 iulie 2012, cei doi dispărând apoi fără urmă.
Galeria unde a fost descoperită
lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a
fost supranumită Galeria Hiperboreeană. Ea a mai fost cercetată în 1976
și, după o descoperire uluitoare, a fost sigilată de către Securitate.
Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane
mai sunt astăzi în viață. Trei dintre ei refuză să-și amintească
întâmplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, Ion Moiș, fost șef
de echipă, a acceptat să rupă tăcerea.
Iată ce a povestit el Presei: „Poate
că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă
trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa
că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu’ 76, am fost chemat de
inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să
electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea
austro-ungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi
geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă
de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi
prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu
multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau
Alburnus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare şi din
partea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede şi au abandonat.
Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până în vara lui ‘76
şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care
se inundase. Atât valvele din mină, cât şi electrovalvele de la pompe
ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape,
aşa de mare, cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat
directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de
Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru
zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai
fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat
şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări, ca
să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, iar după ce
ne-au pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă
n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră a
fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care
unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşa, ca la
vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o
cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după
el, a venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte
echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a
blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze legitimaţiile
la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi
ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja
semnaserăm declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi
să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia.
Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10
metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care
îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că
era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce vertebră! Civilii se foiau de
colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii
făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu’ Densuşianu, apoi ceva de
hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare că să-şi vadă de treabă, că
Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu
securitatea. Altul, şi ăsta era arheologul cel tânăr, că l-am recunoscut
după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi
că ar putea fi chiar strămoşul nostru! «Nu se poate tavarişce! Ce
hiperborean visezi!» – a răcnit rosia_montana_sechelet_29021600la el
unul gras în haină de piele şi cu accent rusesc! – «Omul se trage din
maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Scheletul
ăsta pleacă la Moscova! Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici!». Atunci
ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi
l-au târât afară din mină. «Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi
duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc
kaghebeu-n ceafă!». Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu
căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi
urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem
acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde,
nu ştiu. Dar ştiu că am mâncat bătaie şi că m-au pus să semnez că n-am
văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi
împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi
saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am
tăcut, ce era să fac… Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce
m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram
şi ieşeam din şut a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să
fiu, când l-am văzut, mi-a îngheţat sângele în vine. «Uite Ioane, – mi-a
zis – şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul
meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo când s-a descoperit
scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Ca şi tine, am fost și eu
martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai
poza. Să ştii de la mine că acolo, în galerie, era scheletul unui dac,
strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu
dacă scap, pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar de
noi, ăştia din securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, se
descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic!
Ai priceput?». «Da, am priceput!». S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă.
Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu
l-am mai văzut niciodată. În schimb, mai am poza cu hiperboreanul de la
el”.
Așadar, deasupra lespezii extrase în
2012 se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în Galeria 13
sau Galeria Hiperboreeană. Iar același arheolog cu cicatrice în colțul
ochiului stâng a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 și 2012. La
Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit
Tartar de către grecii antici.
Dacă în trecut secretele zeilor erau
păzite întotdeauna de sfincși, creaturi mitice cu cap de
Sfinxul-Rosiei-Montaneom, corp de leu, picioare de taur și aripi de
vultur, și la Roșia Montană există unul aparent natural. Sfinxul Roșiei
Montane este situat pe unul dintre cele mai înalte puncte ale Masivului
Cârnic și are două capete: unul mare și încă unul mai mic, numit
Sfinxișorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar susțin că evreii
nu vor putea pune mâna pe aurul nostru atât timp cât Sfinxul va păzi
Roșia Montană. E posibil ca acest oraș subteran al zeilor să fie
adevărata țintă a miliardarilor evrei George Soros și Beny Steinmetz?
Am aflat deja că amândoi au investit
sume colosale pentru a-și pune ghearele pe Roșia Montană, am văzut
implicarea SRI-ului atât în povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cât
și în descoperirea din Galeria Hiperboreeană. Am văzut implicarea
clasei politice de vârf atât în mușamalizarea înțelegerii secrete cu
evreii, cât și în regizarea crimei copilului, apoi în deturnarea
atenției publicului către maidanezi. Am văzut și manipularea fără
ascunziș a mass-mediei în aceste cazuri. Pentru a afla dacă interesul
miliardarilor evrei este orașul subteran sau aurul (alături de celelalte
metale prețioase), nu trebuie decât să aruncăm o privire către planul
proiectului minier de la Roșia Montană.
Acesta este unul dintre cele mai mari
proiecte de exploatare auriferă din lume, cu riscuri mult peste toate
celelalte. În absolut toate țările Uniunii Europene se utilizează în
astfel de exploatări aproximativ 1.000 de tone de cianuri; la Roșia
Montană se dorește utilizarea a 13.000 de tone de cianuri pe an.
Intervenția se va face pe un perimetru de 1.258 de hectare; se vor rade
patru munți și se va săpa la o adâncime de 400 de metri, creându-se un
crater gigantic, cu un diametru de aproximativ 8 kilometri, vizibil și
de pe Lună.
Proiectul va duce la excavarea a 500 de
milioane de tone de steril în urma utilizării cianurilor. În urma
acestui proiect, România va rămâne pentru totdeauna cu un lac imens de
cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri), și un baraj ce ar
trebui să reziste veșnic (lucru puțin probabil). Pentru întreținerea și
supravegherea acestui baraj, Roșia Montană Gold Corporation ne oferă
doar 150 de milioane de euro, deși Agenția de Mediu a Statelor Unite ale
Americii a evaluat costurile la 2,6 miliarde de dolari. Exploatarea se
va face la suprafață, nu în galerii ca până acum, distrugându-se aproape
complet respectiva zonă. Deși sunt și alte tehnologii pentru extracția
aurului, nepericuloase pentru mediu, cea cu cianuri este cea mai ieftină
și cea mai periculoasă.
Evident că o firmă se gândește doar la
profitul propriu, alegând cheltuieli cât mai mici. Și evident că
jurnaliștii noștri cumpărați de evrei, precum Mihai Gâdea și Mircea
Badea de la Antena 3, ascund publicului variantele alternative,
încercând să ne convingă că extracția aurului cu ajutorul cianurilor
este singura modalitate. Chiar un inginer chimist din Baia Mare a
inventat încă din anul 2000 o metodă alternativă, care nici nu pune în
pericol mediul, și este și mai eficientă, metodă respinsă de către Roșia
Montană Gold Corporation. De ce evreii de la Gabriel Resources resping
metodele alternative de extracție a aurului, unele chiar mai eficiente,
preferând-o doar pe cea distrugătoare? De ce vor neapărat să folosească
13.000 de tone de cianuri pe an, când peste tot în lume este vorba doar
despre 1.000 de tone? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru a
distruge zona. De ce și-ar dori distrugerea acelei zone?
Nu poate fi decât un motiv viabil: pentru a bloca accesul către / din
orașul subteran al zeilor. Am văzut deja că Securitatea a sigilat
intrarea în Galeria Hiperboreeană încă din 1976 iar în 2012, după ce a
fost extrasă enorma lespede, SRI-ul și armata au au cimentuit puțul care
ducea spre interiorul muntelui, blocând și intrarea în galerie. Un
imens lac de cianuri ar sigila intrarea către acel oraș pentru
totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodată acolo și, mai ales, nimeni
și nimic nu ar putea ieși de acolo. Dacă miliardarii evrei de la Gabriel
Resources urmăresc într-adevăr distrugerea intrării orașului zeilor și
îngroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar
face asta? Pentru a afla răspunsul, trebuie să cunoaștem adevărata
religie a evreilor, ascunsă maselor dar cunoscută la cel mai înalt
nivel.
sursa: efemeride.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu