Scurta istorie a ochelarilor

Ochelarii nu se bucura de popularitatea rotii, masinii cu aburi, automobilului sau Internetului, dar au schimbat, cu siguranta, felul in care... privim lumea si merita un loc de cinste in galeria descoperirilor revolutionare. In tarile dezvoltate, peste 50% din locuitori citesc ziarul, cu ochelarii pe nas. Sa dam ceasurile inapoi si sa aflam cum a reusit, omenirea, sa transforme grauntele de nisip in lentile.

Primele incercari

Se spune ca filozoful Seneca (4 i.Hr. – 65 d.Hr.) ar fi citit „toate cartile din Roma” folosind un bol plin cu apa, pentru a mari scrisul. Un alt latin, imparatul Nero (15 decembrie 37 – 9 iunie 68), pare a fi cel dintai utilizator al unei forme primitive de ochelari de soare. Lui ii placea sa priveasca luptele dintre gladiatori printr-un smarald, o piatra pretioasa foarte transparenta, de culoare verde. Totusi, primul care a reusit sa-si dea seama cum functioneaza o lentila a fost matematicianul si astronomul egiptean Claudius Ptolemeu, dar, la vremea respectiva, metodele de prelucrare a sticlei erau rudimentare, iar ideile lui nu au putut fi puse in practica. Cele mai vechi lentile, datand din anul 640 d. Hr., au fost gasite in ruinele anticului Niniveh, situat in apropiere de orasul Mosul (Irak) de astazi. Acestea erau realizate prin slefuirea pietrelor pretioase si aveau un diametru de aproximativ 4 cm.

De la lupa la ochelari

Un pas important s-a facut in jurul anului 1.000, cand sticlarii venetieni au inceput sa produca asa-numitele „pietre de citit”, practic niste sfere de sticla care functionau pe principiul lupelor de astazi. Dispozitivele erau folosite in special de calugarii batrani, care sufereau de prezbitism, afectiune care ii impiedica sa vada obiectele aflate in apropiere. Primii ochelari pentru corectarea vederii au aparut undeva la sfarsitul secolului al XIII-lea, cel mai probabil in 1285, cand sticlarii venetieni s-au gandit sa inlocuiasca „pietrele de citit” cu lentile asezate direct in fata ochilor. Desi revolutionara, inventia era destul de greu de purtat. Ochelarii se sprijineau doar pe nas, ei fiind formati prin unirea, a doua dispozitive asemanatoare lupei. Meritul de a-i fi creat ii revine fizicianului italian Salvino D’Armate, desi britanicii ii atribuie inventia unui conational, filozoful si omul de stiinta Roger Bacon. Sustinatorii acestuia se bazeaza pe un text scris de savant in 1268. Totusi, documentul nu precizeaza daca Bacon vorbea despre ochelarii asezati pe nas sau despre „pietrele de citit”. Unii atribuie inventia chinezilor, care foloseau, la randul lor, astfel de obiecte, insa nu pentru a corecta vederea, ci pentru a se proteja de fortele raului. Multa vreme ochelarii erau construiti doar folosind lentile convexe, care corecteaza prezbitismul, o afectiune ce apare odata cu varsta si e caracterizata prin imposibilitatea de a vedea clar in apropiere. Desi se crede ca Nicholas de Cusa ar fi descoperit beneficiile lentilelor concave pentru corectarea miopiei (incapacitatea de a vedea obiectele aflate la departare), abia in 1604 Johannes Kepler reuseste sa explice de ce lentilele convexe le sunt utile celor care sufera de prezbitism, iar cele concave miopilor.

Aparitia lentilelor bifocale

Si totusi, in ciuda progreselor remarcabile care s-au facut in domeniu, ochelarii erau inca greu de purtat, ei fiind sprijiniti doar pe nas. Problema se rezolva doar in 1725, cand creatorului englez de instrumente optice, James Ayscough, ii vine ideea atasarii bratelor laterale, prin care ochelarii se fixeaza de urechi. De-a lungul timpului, fizicieni, matematicieni, chimisti, calugari si filozofi si-au adus contributia la perfectionarea acestor dispozitive, in special datorita propriilor defecte de vedere. Cunoscutul om de stiinta Benjamin Franklin nu putea distinge nici obiectele aflate la distanta, nici cele apropiate, iar, obosit sa tot schimbe intre ele doua perechi de ochelari, a inventat, in 1784, lentilele bifocale. Daca privea prin partea de sus a acestora, vedea perfect la departare, iar daca sa uita prin cea de jos putea sa citeasca. Patru decenii mai tarziu, in 1825, apar si lentilele cilindrice, pentru corectarea astigmatismului, afectiune caracterizata prin vederea deformata a obiectelor. Meritul de a le fi creat ii revine astronomului britanic George Airy.

Ochelarii si moda

Pentru ca accesoriile, cum sunt diversele tipuri de ochelari, sa poata fi folosite la scara larga, acestea trebuie sa treaca „testul” modei. De o mare popularitate s-a bucurat monoclul. Primul care l-a purtat a fost colectionarul german de antichitati Philip Von Stosch. In anii 1720, el folosea aceasta lentila pentru a examina gravurile si medalioanele antice. Epoca de aur a monoclului debuteaza insa in 1880, cand aristocratii incep sa il considere simbol al modei si al statutului social. In secolul al XVIII-lea erau in voga si ochelarii-foarfeca, ce se fixau doar de nas si erau purtati cu mandrie, de pilda, de generalul francez Lafayette si de imparatul Napoleon Bonaparte. Doamnele au adaptat modelul si au creat asa-numitii Lorgnettes, care aveau un fel de maner in zona tamplei drepte si aveau decoratiuni victoriene. Pince-nez este un alt tip de ochelari care stau pe nas. Desi primele modele au fost create in secolul al XV-lea, acestia s-au bucurat de popularitate dupa 1930. Fostul presedinte american Theodore Roosevelt ii purta cu placere, iar pentru Morpheus (Laurence Fishburne) din trilogia Matrix erau un accesoriu definitoriu.

Leonardo da Vinci si lentilele de contact

Marele vizionar Leonardo da Vinci a semnat o pagina si in istoria vazului. In 1508, inventatorul italian a fost primul care a sugerat faptul ca globul ocular ar putea fi acoperit de o lentila. Abia in 1887 insa, sticlarul german F.E. Muller reuseste sa produca primul „invelis” de ochi ce putea fi tolerat de organism si prin care se putea vedea. Un an mai tarziu, un alt german, psihologul Adolf Eugen Fick, construieste, din sticla groasa, o lentila-cochilie pentru corectarea vederii, pe care o testeaza la inceput pe iepuri, si apoi pe el insusi si pe cativa voluntari. Toate acestea acopereau integral globul ocular. Mult mai tarziu, in 1949, apareau primele modele in forma de calota sferica, ce acoperau doar partea din fata a ochiului si puteau fi purtate pana la 16 ore / zi. O contributie deosebita aduce chimistul ceh Otto Wichterle, care, in 1959, pune bazele lentilelor moi, mult mai confortabile, fabricate din polimeri. Progrese importante s-au facut si in ultimii ani. In 1999 au fost introduse lentilele din silicon, care permit o oxigenare mult mai buna a corneei.

Chirurgia laser, solutia optima

Istoria chirugiei laser a inceput acum mai bine de o suta de ani, cand principiile de baza ale acesteia au fost descrise de oftalmologul olandez Lendeer Jans Lans. In anii `70, doctorul sovietic Fyodorov a folosit tehnica pentru a trata un baiat care a cazut, si-a spart ochelarii si cioburile i-au strapuns ochiul. Medicul i-a indepartat pacientului un strat de celule de pe cornee si a observat ca miopia acestuia a scazut mult. Folosirea laserului la scara industriala le-a permis oamenilor de stiinta sa faca experimente privind modul in care acesta ar putea imbunatati vederea. Asa a aparut procedura chirurgicala LASIK, ce le permite chirurgilor sa trateze cu succes miopia, hipermetropia si astigmatismul. Pretul unei operatii laser de corectare a acestor defecte de vedere este de 2.000 - 3.000 RON / ochi.

Ochelarii de soare

Imparatul roman Nero s-a gandit pentru prima data la lentilele colorate care sa ne protejeze de soare, iar designerul englez James Ayscough, cel care a venit si cu conceptul atasarii de brate laterale ochelarilor, a reluat ideea 1700 de ani mai tarziu. Inventia a inceput sa fie folosita la scara larga abia de prin 1930. Perioada a coincis cu aparitia primelor modele cu filtru polarizant (Polaroid), fara reflectie solara, de care se leaga numele lui Edwin H. Land.

sursa: ionesi.blogspot.ro