Medicii plecaţi ar putea fi reprezentanţii (ambasadorii)
profesionali ai României. Trebuie doar ca şi România să-şi dorească
acest lucru.
Rămân în continuare bulversat şi dezamăgit de relaţionarea noastră
complet dezavantajoasă, atât pentru cei plecaţi, cât şi pentru cei de
acasă, faţă de aşa numitul fenomen al ”migraţiei medicilor”. Această
”mare migraţie” este prezentată frecvent în presă ca pe o trădare din
partea medicilor, un fenomen negativ, doctorii care pleacă sunt arătaţi
cu degetul, iar ministerul sănătăţii consideră că fenomenul migraţiei
medicilor nu este neapărat al sistemului sanitar, ci este unul social
(?!).
Este cert că migraţie există. Numai în 2011 au plecat 2800 de medici,
conform datelor prezentate de Colegiul Medicilor. Este foarte probabil
că în total, după 1990, să fi plecat din România peste 10000 de medici.
Cauzele acestui fenomen sunt multiple, însă sunt în esenţă legate de
condiţiile de muncă din România şi de faptul că acum este încă posibil
de a găsi condiţii mult mai bune de lucru în străinătate.
Dar până la rectificarea acestor probleme, ce ne facem? Continuăm
să-i stigmatizăm pe cei plecaţi, mizând poate că astfel, din jenă, cei
care vor dori să plece nu vor mai pleca? Punem restricţii administrative
şi penalităţi financiare absolvenţilor şi apoi îi ţinem acasă în şomaj?
Sau îi ţinem să facă foi, ori diverse studii clinice, în timp ce
primarii se bat pentru paturi pentru contactul direct cu pacientul (de
ce oare?).
Dacă migraţia doctorilor există, de ce nu am putea folosi fenomenul
mai cu inteligenţă şi în avantajul comunităţii din care aceştia pleacă?
Fiindcă nu am întâlnit până acum nici un medic român din diasporă care
să nu vrea să facă ceva pentru România. Din contra, fiecare încearcă
să-ţi povestească cum a ajutat pe cutare, sau cum a participat la
diverse schimburi de experienţă în ţară, sau cum colaborează cu o
clinică din România. Toate acestea sunt experienţe şi încercări
individuale şi este bine că sunt aşa, fiindcă astfel de proiecte trebuie
să pornească de jos în sus.
Însă, în România este acum nevoie de ceva mai mult. Este nevoie şi de
o implicare a persoanelor cheie de la cel mai înalt nivel, poate
începând chiar cu noul prim ministru, pentru atragerea şi maximizarea
contribuţiei diasporei la dezvoltarea ţării. De asemenea asociaţiile
profesionale trebuie să se deschidă mult mai mult faţă de medicii
plecaţi. Blamarea celor plecaţi în diverse interviuri de diverşi
decidenţi politici sau profesionali, etichetarea zeflemitoare, sau
discursurile constatatoare sterile (gen: ”uite au mai plecat x medici
anul acesta, vai ce ne facem”) sunt, cred, mai mult decât dăunătoare.
Ce ar putea să facă medicii plecaţi pentru comunitatea din care
provin? Consiliul European vorbeşte despre aşa numitele remiteri
sociale, distincte de cele financiare, definite ca idei, practici,
imagini, atitudini, norme de comportament şi capital social (cunoştinţe,
experienţă, expertiză) pe care diaspora le mediază şi le transferă
conştient sau inconştient din ţara gazdă către ţara de origine.
Medicii plecaţi sunt de fapt ambasadorii profesionali şi culturali,
(sociali… cum ar spune Ministerul Sănătăţii) ai României. Vor nu vor, ei
au şi activitate de reprezentare zilnică a României, la post în ţara de
adopţie, în faţa fiecărui pacient şi în faţă de colegilor din spital.
Doctorii din România sunt în general foarte apreciaţi, iar contribuţia
lor la schimbarea imaginii României în lume nu trebuie subestimată de
politicienii actuali şi viitori.
Mai mult, în plan strict medical, doctorii români din străinătate ar
putea fi elementele cheie şi catalizatorii dezvoltării unor reţele
profesionale. Prin acestea s-ar putea transfera mult mai uşor şi mai
direct cunoştinţe şi tehnologii din Occident către România. Dacă medicii
plecaţi ar fi păstraţi într-o formă onorifică (şi nu aruncaţi la coşul
uitării) de instituţiile din care au emigrat, atunci ei pot fi motivaţi
de a lucra în continuare cu aceste instituţii şi pot furniza informaţii,
contacte şi know-how de valoare (gratis), celor de acasă. Devin astfel
posibile legături cu instituţii dintre cele mai diverse atât ca profil
cât şi ca distribuţie geografică. Mai mult, acest know-how poate
facilita accesul colegilor de acasă la burse sau surse de finanţare
externă şi în final la o activitate mult mai eficientă atât din punct de
vedere ştiinţific cât şi financiar.
Şi nu în ultimul rând, încurajarea schimburilor de experienţă cu
membrii diasporei poate duce la uniformizarea standardelor clinice şi la
proiecte de cercetare direcţionate spre nevoile României. Revenirea
temporară prin vizite extinse este îmbinarea perfectă dintre ”business”
şi ”pleasure” pentru medicii din diasporă şi uneori este mult dorită de
cei plecaţi. Revenirea definitivă este de asemenea o posibilitate reală,
dar care ţine, ca şi ”plecatul” de numeroase elemente de natură
individuală, uneori foarte complicate şi nu este întotdeauna o decizie
uşoară.
Există la nivelul Guvernul şi a asociaţiilor profesionale din România
vreo idee sau vreun plan cât de cât strategic în acest sens? Ţările
care au înregistrat succese în atragerea diasporei în procesul de
dezvoltare sunt cele care au reuşit să înfiinţeze organizaţii bine
finanţate, cu personal specializat, care funcţionează eficient.
Angajamentul politic la cel mai înalt nivel este important, dar el
trebuie completat cu legitimitate politică şi recunoaştere din partea
diasporei. Contextul politic joacă de asemenea un rol important în
atragerea diasporei la cooperare. Poate că acum este momentul să se facă
ceva.
sursa: medicalnet.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu